Cel care mă așteaptă

Uimitoare carte, greu ajung să zic că o carte mă ține cu sufletul la gură, iar aceasta a fost una de acel gen. Eroina traversează parcă o undă sinusoidală, trăind ba câte o tragedie, ba câte un moment de fericire completă. Masumeh este cobaiul tuturor încercărilor din viața sa, adesea martoră neputincioasă la nedreptățile ce i se fac de către bărbații din jurul ei, de către regimul politic instabil sau de către cultura musulmană în care trăiește. Asta mi se pare cel mai trist aspect al întregii cărți - din toate greutățile pe care le are de îndurat, niciunele nu sunt din vina ei. Însă tuturor le ține piept cu un curaj și un calm demne de admirație. Masum dovedește o disciplină interioară incredibilă și cu fiecare greutate, îți mai dezvăluie câte o calitate a sa de bună luptătoare.
Deși crescută și educată într-o familie strictă și tradiționalistă, se observă pe tot parcursul cărții tendința ei spre progresism, în viziunea sa aflându-se nevoia de a termina studiile, deschiderea spre discuții politice și multe altele. Masumeh ajunge să aibă și o viață profesională, deși parțial decizia aceasta este luată și din nevoie, nu doar din principii.
Spre final se observă cum Masumeh devine tot mai independentă în gândire și în acțiuni, își asumă riscuri și devine mai rațională.
Finalul însă m-a enervat foarte tare, fiindcă eroina a sfârșit prin a se supune copiilor săi într-o decizie ce trebuia luată independent, numai și numai de către ea. Acest final îmi arată că, deși Masum a fost permanent o luptătoare, orice luptă e obositoare. Mai ales psihic.

(Textul provoacă viziunea feministă clasică. Aici am m regăsit problemele unor femei din orient, am simțit faptul că perspectiva mea uzuală, dinspre feminism vestic, nu are nici aceleași probleme, și prin urmare nu are cum să ofere nici aceleași soluții.)