August

De obicei pornesc în lecturile românilor contemporani cu speranța că voi găsi ceva nou, ceva proaspăt, ceva ce îmi va revitaliza încrederea în valurile noi de scriitori, sau măcar mă va surprinde plăcut pentru o vreme.
Astăzi, din păcate, sunt dezamăgită. Cel mai diplomat mod găsit de a o clasifica este - mediocruță. Un scris haotic. Încercări de figuri de stil evident forțate și fără rezonanță. Parafrazez un exemplu: ”înoată fără a stropi, bărbătește”.
Alt punct de critică - are fixații dubioase pe elemente de aparență ale oamenilor - dacă un personaj e slab/gras, aflăm de repetate ori asta, fără să se întrevadă vreun rost pentru repetițiile respective, altul decât a distinge omul de ceilalți. În altă poveste, avem repetate referințe la faptul că un om avea o anumită culoare a pielii. Din nou, nefiind ceva care se va dovedi relevant poveștii, ci e folosit doar ca detaliu distinctiv față de ceilalți. Fac eforturi să nu fiu din categoria extremă de ”politically correct”, dar tot cred că un scriitor ar fi putut integra mai bine asemenea trăsături în personaje mai complexe, nu să aibă ca unică dimensiune pentru un personaj o anumită formă sau culoare a corpului.
Închei cu un ultim minus, deși poate fi acordat și formatului scurt al poveștilor - nu am putut urmări personajele. În fiecare poveste sunt multe nume de oameni, și de fiecare dată, pe la mijlocul textului, uit cine e cine. Simt că e fiindcă nu i s-a acordat fiecăruia un răgaz necesar pentru a-l ”așterne” sau a-l descrie puțin mai bine. Totodată, înțeleg că în genul acesta de povești scurte e mai dificil să petreci mult timp pe personaje - ar răni ”scurțenia” poveștii. Însă am resimțit acest minus în lectură, și simt că prin asta am pierdut anumite detalii - am confundat copiii cu adulții, vărul cu prietenul, soțul cu amantul etc, și am simțit o varză în cap. Poate o fi și haosul din mintea mea, nu neg.
Punctul plus e că se citește repede. Am apreciat povestea finală, și felul în care femeia își face curajul de a o povesti.